„Să vedem cum te descurci fără banii mei!”

…depinsese de ea fără să știe.

Radu a rămas în fața bancomatului câteva secunde bune, cu mâinile tremurând. A încercat din nou. A băgat cardul, a tastat codul, a apăsat pe „retragere numerar”.

„Fonduri insuficiente.”

A simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.

— Nu se poate… — a murmurat.

A scos telefonul și a sunat imediat la bancă. După câteva minute de așteptare, o voce calmă i-a confirmat ceea ce nu voia să audă: contul era aproape gol, iar cardul fusese limitat.

— Dar eu sunt titularul! a ridicat el vocea.

— Există un co-titular cu drepturi egale — i s-a răspuns. — Iar modificările au fost făcute legal.

Radu a închis fără să mai spună nimic.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai avea control.

A doua zi, s-a dus direct la firmă. Era convins că măcar acolo lucrurile sunt în ordine. Dar nici acolo nu l-a așteptat nimic bun.

Directorul l-a chemat în birou.

— Radu, trebuie să vorbim.

Tonul nu era unul prietenos.

— Am primit niște sesizări… și niște documente — a continuat acesta — despre modul în care ai gestionat anumite fonduri.

Radu a simțit cum îi îngheață sângele.

— Ce documente?

Directorul i-a întins un dosar.

Și atunci a văzut.

Contracte. Transferuri. Semnături.

Totul era acolo. Fiecare „mică șmecherie” pe care o făcuse, fiecare sumă „mutată temporar”, fiecare decizie luată fără aprobări.

— Cine…? — a șoptit.

Directorul l-a privit fix.

— Au fost trimise anonim. Dar sunt perfect documentate.

În acel moment, Radu a știut.

Sofia.

A ieșit din birou amețit. În câteva ore, i s-a suspendat contractul.

Seara, a stat singur în apartamentul gol. Părinții lui nu mai păreau atât de siguri pe ei. Mama lui nu mai comenta nimic. Tatăl lui evita să-l privească.

Pentru prima dată, liniștea era apăsătoare.

După două zile, nu a mai rezistat.

A luat mașina și s-a dus în centru. Știa exact unde să o găsească.

Clădirea aceea de sticlă părea de neatins. A intrat cu pași nesiguri, s-a apropiat de recepție și a spus numele ei.

— Am o întâlnire cu doamna Sofia Dumitrescu.

Recepționista a zâmbit politicos.

— Aveți programare?

— Spuneți-i că e Radu.

A urmat o pauză scurtă.

Apoi:

— Vă așteaptă.

Urcând cu liftul, inima îi bătea nebunește. Nu mai era omul sigur pe el de altădată.

Ușa biroului s-a deschis.

Sofia stătea la un birou mare, luminos. Calmă. Elegantă. Sigură pe ea.

Nu s-a ridicat.

— Ai venit — a spus simplu.

Radu a făcut un pas în față.

— Ce-ai făcut, Sofia…?

Ea l-a privit direct în ochi.

— Am făcut ce trebuia.

A urmat o tăcere grea.

— Tu… tu ai distrus tot — a bâiguit el.

Sofia a zâmbit ușor. Nu cu răutate. Ci cu o liniște care îl speria mai tare.

— Nu eu. Tu.

S-a ridicat și s-a apropiat încet.

— Eu doar am încetat să mai tac.

Radu a simțit cum i se înmoaie picioarele.

— Te rog… — a spus, cu vocea spartă — ajută-mă.

Pentru prima dată, el implora.

Exact cum crezuse că va face ea.

Sofia s-a oprit în fața lui.

— Ți-ai amintit cum e să nu ai nimic? — l-a întrebat calm.

El a dat din cap.

— Bun.

A făcut un pas înapoi.

— Atunci învață din asta.

Nu l-a dat afară. Nu a țipat. Nu s-a răzbunat cu ură.

L-a lăsat să plece singur.

Câteva luni mai târziu, Sofia avea propria firmă. Andrei mergea la școală liniștit. Viața lor nu mai era perfectă, dar era… sigură.

Iar Radu?

A trebuit să o ia de la zero.

Singur.

Și, poate pentru prima dată, pe bune.