Avea tot ce și-ar fi putut dori: bani, un apartament triplex, o mașină de lux

La prânz, nu mai rezistase. A închis laptopul, și-a luat cheile de la mașină și a plecat. Secretara lui, văzându-l ieșind val-vârtej, a întrebat speriată:

— Domnule Fălcuș, unde mergeți?
— Am o treabă personală, a răspuns scurt, fără să o privească.

Motorul mașinii de lux a pornit cu un huruit adânc. A condus fără să se gândească prea mult, ghidat doar de o adresă veche, notată într-un colț de agendă — adresa pe care i-o lăsase Maria, „în caz de urgență”.

Cartierul era la marginea orașului, o zonă modestă, cu blocuri vechi și curți înguste.
Mașina lucioasă părea complet nelalocul ei printre trotuarele crăpate și gardurile ruginite. Copiii se uitau mirați, oprindu-se din joacă, iar o femeie de la un balcon șoptea ceva vecinei de alături.

Augustin a coborât și a privit în jur. Casa era mică, o dărăpănătură cu acoperișul strâmb și gardul șubred. A bătut în poartă de două ori.
Nimic.
A treia oară, ușa s-a întredeschis și o fetiță de vreo 7 ani a apărut în prag, ținând în brațe o păpușă fără un ochi.

— Pe mama o căutați? a întrebat ea, cu voce subțire.
Augustin a clipit mirat.
— Da… pe mama ta. Pe Maria. Este acasă?

Fetița a dat din cap încet.
— Nu. A plecat la spital. Azi-noapte. Cu bunica.

Inima lui a început să bată mai repede.
— Ce s-a întâmplat? E bolnavă?
Fetița a ridicat din umeri.
— Nu știu. A zis că dacă nu se întoarce repede, să-i spun doamnei de la colț să aibă grijă de mine.

Bărbatul a rămas câteva clipe înmărmurit.
Apoi, fără să mai stea pe gânduri, a urcat din nou în mașină și a pornit spre spitalul județean.

Când a ajuns acolo, a întrebat la recepție, cu o voce care trăda nerăbdare:
— Maria… nu știu numele de familie exact, dar lucrează ca menajeră. A fost adusă aici azi-noapte.
Asistenta a căutat pe listă, apoi a spus liniștit:
— Secția de oncologie, salonul 3.

Cuvântul i-a înghețat pe buze. Oncologie.
Augustin a simțit cum tot ce știa despre viață se prăbușește.
A intrat în salon cu pași mici. Maria stătea pe pat, palidă, cu un zâmbet slab, dar cald.

— Domnule Fălcuș… n-aș fi vrut să aflați așa.
— De ce n-ai spus nimic? De ce ai venit la muncă atâția ani fără să spui că… că te lupți cu boala asta?

Maria a oftat ușor.
— Pentru că munca mă ținea vie, domnule Augustin. Și pentru că aveam nevoie de bani pentru tratament… și pentru nepoata mea. Ea e tot ce mai am.

El a rămas tăcut. În acel moment, pentru prima dată în viață, banii, cifrele, acțiunile… nu mai însemnau nimic.

Câteva zile mai târziu, Maria a fost externată. Augustin a venit personal să o ia.
A plătit toate costurile spitalizării fără să spună un cuvânt.
Apoi a dus-o acasă și, văzând condițiile în care trăia, a luat o decizie pe loc:

— De mâine, fetița ta merge la o școală bună. Eu mă ocup de toate. Și tu nu te mai întorci la muncă. Ai altă treabă de acum — să te faci bine.

Maria a început să plângă, dar el a zâmbit.
Pentru prima dată, Augustin Fălcuș, omul care avea totul, a simțit că în sfârșit a făcut ceva cu adevărat important.

Și, într-un mod ciudat, simplu și omenesc, abia atunci a înțeles că adevărata bogăție nu se măsoară în lei, ci în inimile pe care le atingi.