Soția mea a murit acum o săptămână și m-a distrus complet

…Am plecat din cafenea fără să mai spun nimic. Inima îmi bătea ca nebuna, de parcă voia să sară din piept. Nu știam dacă să cred sau nu ce auzisem. Era imposibil. Fusesem la înmormântare. Ținusem sicriul. O văzusem… fără viață.

Și totuși… Carmen nu era genul care să glumească pe tema asta.

Am luat-o pe jos spre supermarketul de care îmi spusese. Era la vreo 20 de minute distanță, într-un cartier în care mai ajungeam rar. Pe drum, mintea mea se învârtea în cerc. Poate confundase persoana. Poate semăna cineva leit. Sau poate… poate eu nu mai eram întreg la cap.

Am ajuns în fața magazinului. Era un Lidl, unul ca toate celelalte. Oameni grăbiți, sacoșe, cozi la case. Nimic neobișnuit.

Am intrat.

Am început să mă uit în stânga și-n dreapta, ca un nebun. La fiecare femeie brunetă, la fiecare profil care semăna cât de puțin cu al ei, mi se tăia respirația. Dar nu era ea.

M-am oprit lângă raftul de lactate, încercând să-mi revin. „Vezi? Ți-ai făcut filme,” mi-am zis. „Trebuie să-ți revii.”

Și atunci am auzit o voce.

— Nu mai lua laptele ăsta, că nu-ți place.

Am înghețat.

Vocea aia… o știam prea bine.

Am întors capul încet.

Era ea.

Stătea la doi metri de mine, cu spatele. Avea aceeași geacă bej, aceeași coafură simplă. Ținea un coș în mână și vorbea… cu mine? Nu. Cu un bărbat.

Bărbatul s-a întors puțin și i-am văzut fața. Nu-l cunoșteam.

Ea a râs ușor, exact cum râdea mereu când era relaxată. Mi s-au înmuiat picioarele.

— Ana…? am șoptit.

Nu m-a auzit.

Am făcut un pas spre ea.

— Ana!

De data asta s-a întors.

Privirea ei m-a lovit ca un tren. Era ea. Fără nicio îndoială.

Dar nu părea surprinsă.

Nu părea speriată.

Părea… incomodă.

— Ce cauți aici? a zis încet.

M-am blocat.

— Tu… tu ai murit…

Bărbatul de lângă ea s-a încruntat.

— Despre ce vorbești? a spus el.

Ana a tras aer în piept și a închis ochii o secundă, ca și cum se pregătea.

— Trebuia să afli mai devreme sau mai târziu… a zis.

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine.

— Ce să aflu?

A oftat.

— Nu am murit.

Cuvintele au căzut greu, ca niște pietre.

— Atunci… cine…?

— A fost o înscenare.

Am început să râd. Un râs gol, fără sens.

— Ești nebună? Eu te-am îngropat!

— Nu pe mine.

M-am sprijinit de raft. Simțeam că leșin.

— Atunci pe cine?!

A ezitat o clipă.

— Pe o femeie fără adăpost. Nimeni nu a revendicat-o. Totul a fost… aranjat.

— De ce?! am izbucnit.

Ochii ei s-au umezit.

— Pentru că aveam datorii. Mari. Oameni periculoși. Nu mai aveam scăpare. Singura soluție a fost să dispar.

M-am uitat la ea de parcă nu o mai văzusem niciodată.

— Și eu? Eu ce sunt? Un prost?

— Nu… a spus încet. Tu ai fost… protecția mea. Dacă știai, te-ar fi găsit și pe tine.

Bărbatul de lângă ea a intervenit:

— Trebuie să plecăm.

Ana m-a privit încă o dată.

— Îmi pare rău.

Și a plecat.

Am rămas acolo, printre rafturi, cu lumea trecând pe lângă mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am ieșit afară fără să mai cumpăr nimic. Aerul rece m-a lovit în față.

Nu mai aveam lacrimi.

Nu mai aveam nimic.

În acea zi nu mi-am pierdut soția.

Am pierdut adevărul.

Și, cumva, pe mine.