Mama mea vitregă m-a obligat să mă mărit cu un milionar „cu handicap”

Nunta a avut loc după două săptămâni.

Atât.

Două săptămâni în care n-am dormit aproape deloc.

Casa devenise un hotel rece plin de oameni care mă măsurau pentru rochie, îmi aranjau părul, îmi aduceau acte de semnat și vorbeau despre mine de parcă nici nu eram în cameră.

Iar tata…

Tata abia mai putea vorbi.

În dimineața nunții am intrat la el în cameră.

Lumina era slabă, iar aparatele de lângă pat clipeau încet. Avea mâinile atât de slabe încât abia mi-au strâns degetele.

„Iartă-mă…” a șoptit.

Atât.

Doar atât.

Și pentru prima dată am înțeles că el habar nu avea ce făcuse Victoria.

Sau poate știa prea târziu.

Ceremonia a avut loc într-un conac vechi de lângă Sinaia. Ploaia lovea geamurile mari, iar invitații vorbeau în șoaptă ca la înmormântare.

Nathaniel Cole stătea în fața altarului într-un scaun cu rotile negru.

Toată lumea îl privea cu milă.

Inclusiv eu.

Avea chipul palid, elegant, aproape prea frumos ca să pară real. Părul închis la culoare era perfect aranjat, iar costumul lui costa probabil cât salariul meu pe doi ani.

Dar ochii…

Ochii lui erau complet reci.

M-au urmărit tot timpul ceremoniei.

De parcă știa ceva ce eu nu știam.

Victoria zâmbea satisfăcută în primul rând.

Asta mă speria mai mult decât orice.

După ceremonie, invitații au plecat rapid. Fără muzică. Fără dans. Fără veselie.

Doar ploaie și liniște.

Nathaniel m-a privit calm.

„Camera noastră este la etaj.”

Camera noastră.

Cuvintele mi-au făcut stomacul să se strângă.

Am împins încet ușa dormitorului imens și am intrat prima. Șemineul ardea, iar perdelele grele erau trase peste ferestre.

M-am întors spre el pregătită pentru cea mai ciudată și tristă noapte din viața mea.

Dar atunci s-a întâmplat ceva care mi-a oprit respirația.

Nathaniel s-a ridicat.

Pur și simplu.

S-a ridicat din scaunul cu rotile fără niciun ajutor.

Am făcut un pas în spate atât de repede încât aproape am căzut.

„Tu… poți merge?”

El și-a desfăcut calm sacoul.

„Perfect.”

L-am privit îngrozită.

„Atunci de ce—”

„Pentru că uneori oamenii spun adevărul doar când cred că nu te poți apăra.”

Mi-am simțit pulsul în urechi.

Nathaniel s-a apropiat încet de mine.

„Victoria nu ți-a spus niciodată cine sunt cu adevărat.”

„Ești soțul meu,” am spus cu voce tremurată.

A râs scurt.

„Nu. Sunt omul pe care tatăl tău l-a rugat să te protejeze.”

Lumea parcă s-a oprit.

„Ce?”

Nathaniel a deschis un sertar și a scos un dosar gros.

L-a aruncat pe pat.

„Victoria îți fură familia de aproape doi ani.”

Mâinile îmi tremurau când am deschis dosarul.

Conturi bancare.

Transferuri.

Semnături false.

Acte prin care încerca să mute casa, terenurile și firmele tatălui meu pe numele ei.

Sume uriașe de bani dispărute.

Am ridicat privirea șocată.

„Tata știa?”

„A aflat prea târziu. M-a contactat printr-un vechi prieten. Știa că Victoria încearcă să preia tot înainte să moară.”

„Dar… căsătoria?”

Nathaniel a oftat adânc.

„Victoria nu știa că eu și tatăl tău aveam deja o înțelegere. Ea a crezut că mă manipulează. În realitate, eu aveam nevoie să intru legal în familie ca să pot bloca transferurile înainte să dispară tot.”

Nu mai puteam gândi limpede.

Totul se învârtea.

„Și handicapul?”

Nathaniel a zâmbit amar.

„Victoria mituiește oameni, minte și ascultă conversații. Oamenii se comportă diferit lângă un bărbat pe care îl cred slab.”

Atunci am înțeles.

De aceea toți din jurul lui vorbeau atât de liber.

De aceea Victoria nu se ascunsese niciodată.

Credea că îl controlează.

Nathaniel s-a apropiat și mai mult.

„Îmi pare rău că ai fost prinsă în asta.”

Pentru prima dată în multe luni…

Cineva chiar părea sincer.

În noaptea aceea n-am dormit deloc.

Am citit documente până dimineața.

Iar când soarele a răsărit peste munți, am înțeles adevărul complet.

Victoria nu voia doar banii.

Voia totul.

Inclusiv moartea tatălui meu.

Două zile mai târziu, poliția a venit la casa noastră din Brașov.

Victoria încă era în sufragerie când au încătușat-o.

Nu o să uit niciodată expresia ei.

Nu furie.

Nu rușine.

Șoc.

Pentru prima dată, pierduse controlul.

Tata a murit trei luni mai târziu.

Dar nu singur.

Eram lângă el.

Iar înainte să închidă ochii, s-a uitat la mine și la Nathaniel și a zâmbit slab.

După înmormântare, am rămas la conacul din Sinaia o perioadă.

La început părea ciudat.

Doi străini legați printr-o căsătorie falsă.

Dar încet… lucrurile s-au schimbat.

Nathaniel nu era rece.

Era doar un om care învățase să nu aibă încredere în nimeni.

Ca mine.

Într-o seară de iarnă, stăteam amândoi pe terasa acoperită privind ninsoarea.

„Știi,” a spus el încet, „puteam anula căsătoria imediat după arestarea Victoriei.”

L-am privit surprinsă.

„Atunci de ce n-ai făcut-o?”

Nathaniel a zâmbit pentru prima dată cu adevărat.

„Pentru că, fără să-mi dau seama… am început să mă simt acasă lângă tine.”

Și pentru prima dată după foarte mult timp…

Nu m-am mai simțit prinsă într-o capcană.