Vecinii mei se plâng că aud copii plângând în casa mea în fiecare noapte

Am rămas cu ochii fixați pe ecran minute întregi.

Inima îmi bătea atât de tare încât îmi auzeam pulsul în urechi.

Omul acela știa că îl urmăresc.

Asta însemna că mă cunoștea.

Și mai grav… știa de camera secretă.

Am vrut să chem poliția.

Degetele îmi tremurau deja pe telefon.

Dar apoi m-am uitat din nou la imaginea de pe cameră.

Fetița se trezise și plângea încet.

Bărbatul a luat-o imediat în brațe și a început să o legene.

— Gata, puiule… gata… tata e aici…

Vocea lui era obosită. Speriată. Dar blândă.

Nu părea un om periculos.

Pe la două dimineața, copiii au adormit iar, iar bărbatul s-a întins pe podea lângă ei fără pătură, fără pernă.

Ca și cum îi proteja.

N-am dormit deloc în noaptea aceea.

Dimineața, la ora 8 fix, soneria casei a sunat.

Am urcat încet din camera secretă și m-am apropiat de ușă.

Prin vizor l-am văzut.

Același bărbat.

Avea cearcăne adânci și ținea mâinile ridicate, ca să-mi arate că nu are nimic.

Am deschis doar puțin.

— Cine ești?

Bărbatul a înghițit în sec.

— Mă cheamă Cătălin. Și… cred că prima dumneavoastră soție a fost omorâtă.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Ce ai spus?

— Vă rog… lăsați-mă să explic. Nu aici.

L-am dus în sufragerie fără să-mi iau ochii de la el.

Copiii dormeau încă în camera de oaspeți.

Fetița avea febră.

Cătălin mi-a povestit totul cu voce joasă, uitându-se mereu spre ferestre.

Cu șapte ani în urmă, Teresa lucrase voluntar într-un centru pentru femei abuzate. Acolo descoperise o rețea care falsifica acte și vindea copii nou-născuți în străinătate.

Încercase să meargă la poliție.

Dar cineva aflase.

Iar „accidentul” de la munte nu fusese accident.

Am simțit că nu mai pot respira.

— De unde știi toate astea?

Cătălin și-a frecat fața obosit.

— Pentru că eu lucram pentru oamenii ăia.

L-am privit fără să spun nimic.

— Eram șofer. Duceam bani, acte… copii uneori. Când am vrut să ies, m-au amenințat. Soția mea a murit acum un an. Iar acum vor să-mi ia copiii fiindcă știu prea multe.

Mi-a întins un stick USB.

— Teresa strânsese dovezi înainte să moară. Le ascunsese. Eu le-am găsit acum două săptămâni într-un dulap vechi dintr-o casă abandonată.

M-am uitat la stick ca la o bombă.

— Și de ce ai venit aici?

Ochii lui s-au umplut de lacrimi.

— Pentru că Teresa scrisese numele dumneavoastră peste tot. Spunea că erați singurul om în care avea încredere.

În momentul acela am simțit că mi se rupe ceva în piept.

Ani întregi mă învinovățisem că n-am putut s-o protejez.

Ani întregi crezusem versiunea poliției.

Dar adevărul fusese altul.

Și mai era ceva.

Clara.

Otrava.

Dintr-odată totul s-a legat.

Cineva încerca din nou să mă sperie.

Sau să mă reducă la tăcere.

Am conectat stickul la laptop.

Erau sute de documente.

Nume.

Transferuri bancare.

Poze.

Înregistrări.

Și un nume apărea peste tot.

Victor Damian.

Un om de afaceri foarte cunoscut din Brașov.

Sponsor al fundației unde lucra chiar fiica mea, Maria.

Am simțit că mi se face rău.

În seara aceea am chemat un fost coleg de-al meu din poliție, unul dintre puținii oameni în care mai aveam încredere.

A venit discret, a văzut documentele și a rămas alb la față.

— Radu… dacă astea sunt reale, oamenii ăștia sunt terminați.

Totul s-a mișcat repede după aceea.

Percheziții.

Arestări.

Știri peste tot.

Victor Damian și încă șase persoane au fost ridicate într-o singură noapte.

Iar când ancheta s-a redeschis oficial, moartea Teresei a fost declarată omor.

În ziua în care am primit confirmarea finală, am mers singur la cimitir.

Ploua mărunt.

Am stat mult în fața crucii ei fără să spun nimic.

Apoi am șoptit încet:

— Iartă-mă că am aflat atât de târziu.

Două luni mai târziu, Clara s-a întors acasă.

Copiii lui Cătălin alergau prin curte râzând.

Pentru prima dată după mulți ani, casa nu mai părea rece.

Iar uneori, noaptea, când auzeam plâns de copil din camera de oaspeți…

Nu-mi mai era frică.