M-am culcat din nou cu fosta mea soție în timpul unei deplasări de serviciu

Am plecat spre Constanța în aceeași zi.

Patru ore de drum.

Patru ore în care mi-am imaginat tot ce era mai rău.

Accident.

Boală.

Ceva terminal.

Când am ajuns la spital, o asistentă m-a condus într-un salon izolat.

Elena era acolo.

Mult mai slabă decât mi-o aminteam.

Palidă.

Cu perfuzii conectate la braț.

Când m-a văzut, a încercat să zâmbească.

— Știam că o să vii.

— Ce se întâmplă?

Pentru câteva secunde nu a spus nimic.

Apoi și-a coborât privirea.

— Sunt bolnavă, Cătălin.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ce fel de boală?

Lacrimile i-au apărut imediat în ochi.

— Cancer.

Salonul a devenit brusc prea mic.

Prea liniștit.

Prea rece.

— De când știi?

— De aproape șase luni.

M-am așezat încet pe scaun.

Nu puteam procesa.

— Și nu mi-ai spus?

A zâmbit trist.

— Nu mai eram soț și soție.

— Elena…

— Lasă-mă să termin.

A inspirat adânc.

— În seara aceea, la hotel, deja știam că tratamentul nu funcționează cum speraseră medicii.

Am rămas fără cuvinte.

— Atunci de ce?

— Pentru că mi-era frică.

Vocea i s-a frânt.

— Mi-era frică să plec din lumea asta fără să mai vorbesc cu singurul om pe care l-am iubit cu adevărat.

Am închis ochii.

Toată suspiciunea.

Toate scenariile.

Toate întrebările.

Dispăruseră.

Pata de pe cearșaf nu ascundea o conspirație.

Ascundea o hemoragie provocată de boală.

Iar ea știa deja.

Doar că nu avusese curajul să-mi spună.

În săptămânile care au urmat am rămas lângă ea.

Nu ca soț.

Nu ca fost soț.

Ci ca omul care îi cunoștea toate versiunile.

Pe cea veselă.

Pe cea încăpățânată.

Pe cea speriată.

Vorbeam ore întregi.

Despre trecut.

Despre greșeli.

Despre lucrurile pe care le-am fi făcut diferit.

Într-o seară, privind luminile portului prin fereastră, Elena m-a întrebat:

— Crezi că am fi putut să ne salvăm căsnicia?

Am zâmbit amar.

— Poate.

— Și de ce nu am făcut-o?

M-am gândit câteva secunde.

— Pentru că am fost prea ocupați să avem dreptate și am uitat să ne ascultăm.

Ea a râs încet.

— Sună exact ca noi.

Au trecut două luni.

Într-o dimineață de toamnă, Elena s-a stins liniștit.

Ținându-mă de mână.

Fără durere.

Fără zgomot.

Doar cu o ultimă privire care spunea mai mult decât toate conversațiile noastre.

La înmormântare, marea era agitată.

Vântul bătea puternic.

Am rămas singur pe plajă după ce toți au plecat.

Privind valurile.

Gândindu-mă la cât de ciudată este viața.

Mă temusem că noaptea aceea fusese începutul unei minciuni.

În realitate fusese o despărțire.

Una pe care niciunul dintre noi nu avusese curajul să o rostească atunci.

Și deși am pierdut-o pentru a doua oară, am plecat cu un lucru pe care nu-l avusesem la divorț.

Pace.

Pentru că uneori dragostea nu se întoarce ca să repare trecutul.

Se întoarce doar ca să-ți permită să-i spui rămas-bun.