Pierderea soțului meu m-a distrus

Dănuț mi-a cerut să vin imediat la biroul lui. Am ajuns cu copiii, obosiți și încă în hainele de ieri.

— Uite ce scrie aici, mi-a spus, în timp ce răsfoia actele. „În cazul decesului, întreaga proprietate — inclusiv casa, conturile și bunurile — revin soției mele, Mira Damian, și copiilor aflați în întreținerea mea.”

Am început să plâng. De ușurare. De durere. De toate deodată.

— Deci casa e a noastră?

— Da. Și mai mult decât atât. Rareș a fost grijuliu. A deschis un cont pentru educația copiilor. Și a specificat clar că mama lui nu are voie să administreze nimic.

— Ce facem acum?

— Facem dreptate, mi-a răspuns Dănuț. Am să obțin un ordin de evacuare pe numele Elenei și o somație legală. Vă veți întoarce acasă. În curând.

Trei zile mai târziu, am stat pe trotuar, ținând mâna Ancăi, când executorul a bătut la ușă.

Elena a ieșit, furioasă.

— Ce e asta? striga.

— Document oficial. Trebuie să eliberați locuința în 24 de ore. Casa aparține doamnei Mira Damian, conform testamentului legal.

Ea s-a uitat la mine cu ură, dar și cu frică.

— Ai câștigat. Pentru acum.

Am ridicat capul. — Nu e despre câștig. E despre ceea ce e corect.

Peste o săptămână, eram înapoi acasă. Anca își ținea păturica la piept, iar Andrei și-a pus din nou posterele pe perete.

Am plâns singură, în dormitor. Pentru Rareș. Pentru tot.

Dar când i-am văzut pe copii râzând din nou, am știut că lupta mea nu fusese în zadar.

Rareș alesese să ne iubească. Eu alesesem să-i apăr alegerea. Și asta a schimbat totul.