Noaptea în care tatăl meu mort mi-a spus: „Să nu îmbraci rochia pe care ți-a cumpărat-o soțul tău”

Cu mâinile tremurând, am strecurat vârful foarfecii sub cusăturile fine și am tăiat. Doar puțin. Cât să deschid mătasea.

Căptușeala s-a desfăcut.

Am lărgit tăietura.

Și apoi, din rochia pe care soțul meu o „comandase cu dragoste” pentru aniversarea mea de cincizeci de ani, s-a scurs un mic nor de pulbere albă, foarte fină — o substanță ca o prafură — care s-a împrăștiat pe cuvertura închisă la culoare.

Am rămas încremenită.

Nu țipam. Nu plângeam. Doar respiram greu, ca după o alergare lungă.

Pulberea stătea acolo, vizibilă, imposibil de ignorat.

Primul gând a fost simplu și înfiorător: asta nu e un accident.

Am tras rochia de pe pat cu grijă, de parcă ar fi fost o bombă. Mi-am spălat mâinile de două ori. Apoi încă o dată.

M-am așezat pe marginea patului și am început să leg lucrurile.

Insistența lui.

Tonul prea ferm.

Faptul că nu voia altă rochie.

Faptul că plecase exact în ziua aceea.

Mi-am amintit de tatăl meu. De felul în care mă privea în vis. Fără panică. Doar cu o urgență calmă.

Am luat telefonul și am sunat-o pe fiica mea.

— Mamă, ce s-a întâmplat? m-a întrebat, speriată.

— Nu veni diseară la petrecere, i-am spus. — Promite-mi.

A urmat o pauză.

— Ce-ai pățit?

— Promite-mi, am repetat.

A promis.

Am sunat apoi la o cunoștință de-a mea, un fost coleg care lucra la un laborator privat. I-am explicat pe scurt. A venit în mai puțin de o oră.

Când a văzut pulberea, fața i s-a schimbat.

— Nu e ceva banal, a spus încet. — Dacă asta se încălzea pe corp… putea fi foarte rău. Foarte rău.

Atunci am știut.

Nu era paranoia.

Nu era imaginație.

Era intenție.

Seara, când Marius s-a întors acasă, eu stăteam calmă la masă, cu o altă rochie pe mine. Una veche. Simplă.

— Unde e rochia? a întrebat, prea repede.

— N-am mai simțit-o potrivită, am spus. — Am ales alta.

A zâmbit forțat.

— Ți-am spus că trebuie s-o porți pe aia.

— Știu, am răspuns. — Și tatăl meu mi-a spus ceva.

A încremenit.

Doar o fracțiune de secundă. Dar am văzut.

— Care tată? a întrebat.

— Cel mort, am spus calm. — Și m-a salvat.

Nu a mai spus nimic.

Petrecerea a fost anulată.

În zilele următoare, au urmat anchete, analize, tăceri.

Eu am plecat.

Am cerut divorț.

Astăzi, când mă gândesc la noaptea aceea, nu simt frică.

Simt recunoștință.

Pentru că uneori, cei care ne-au iubit cu adevărat… încă mai veghează asupra noastră.

Chiar și de dincolo.