Bogata i-a dăruit servitoarei un „saltea veche”

Apa a continuat să curgă peste cămășile stoarse.

Iulia a țipat.

— Bunico!

Maria nu răspundea. Ochii îi erau deschiși, dar privirea pierdută.

Vecinii din sat au venit în fugă. Cineva a sunat la 112. Ambulanța a ajuns greu, pe drumul plin de gropi.

Diagnosticul a fost simplu și dur: epuizare severă, tensiune scăzută, anemie veche netratată. Trupul ei muncise peste măsură ani la rând.

La spitalul județean, într-un salon cu încă trei femei, Maria stătea cu perfuzia în mână și se gândea la un singur lucru: cine spală rufele la conac?

După două zile, doamna Felicia a apărut la spital.

Cu ochelari mari și poșetă scumpă.

— Maria, ce faci? M-ai speriat. Am auzit că ai căzut. Vezi? Ți-am zis să nu mai exagerezi cu munca.

Nu întrebare. Nu îngrijorare adevărată.

Doar grijă să nu rămână fără ajutor.

— Când te întorci? — a întrebat direct.

Maria a simțit ceva ce nu mai simțise de mult.

Nu durere.

Ci claritate.

— Nu mă mai întorc, doamnă — a spus încet.

Felicia a râs scurt.

— Și din ce trăiești, Maria?

Din nimic.

Asta fusese mereu problema.

Când s-a întors acasă după o săptămână, Iulia curăța salteaua cea veche. Voia să o coasă pe margini.

— Bunico, uite ce am găsit…

Ținea în mână un colț desfăcut.

Din el ieșea ceva verde.

Nu burete.

Nu câlți.

Bancnote.

Maria a clipit des.

Au tăiat atent o parte din cusătură.

Salteaua era plină.

Plină cu bani.

Teancuri legate cu elastic, ascunse printre straturi.

Lei. Sute. Mii. Zeci de mii.

Au numărat toată noaptea.

Erau peste 300.000 de lei.

Banii doamnei Felicia. Puși la „sigur”, cum se spune prin sate. Ascunși unde nimeni nu caută.

Într-o saltea veche.

Aruncată.

Maria a rămas tăcută mult timp.

Iulia tremura.

— Bunico… ce facem?

Maria s-a uitat la icoana din colț.

Apoi la mâinile ei crăpate.

42 de ani.

42 de ani fără salariu adevărat, fără contract, fără nimic.

Doar promisiuni și resturi.

A doua zi, Maria a mers la oraș.

Nu la conac.

La un avocat.

A povestit tot.

Munca la negru. Anii fără contribuții. Lipsa salariului corect.

Banii din saltea au devenit probă.

Nu furt.

Despăgubire.

Procesul a durat un an.

Felicia a încercat să nege. Să amenințe. Să întoarcă satul împotriva ei.

Dar evidențele au vorbit.

Martorii au vorbit.

Iar legea, pentru prima dată, a ținut cu Maria.

A primit despăgubiri legale.

Conacul a fost obligat să plătească contribuțiile restante.

Salteaua?

A rămas la ea.

Nu pentru bani.

Pentru lecție.

Doi ani mai târziu, în locul căsuței de chirpici era o casă mică, simplă, cu temelie turnată și acoperiș bun.

Iulia mergea la liceu în oraș.

Maria nu mai spunea „șefu’” nimănui.

Într-o seară, stătea pe prispa casei și privea apusul.

Nu mai era bogată.

Dar era dreaptă.

Și, pentru prima dată în viața ei, nu mai trăia din ce nu-i mai trebuia altcuiva.