În ziua divorțului, el n-a venit singur. A venit cu amanta, de parcă nu era tribunal

Cristina a coborât încet treptele, cu grijă, ținând dosarul strâns la piept. Ploaia măruntă îi uda părul, dar nu părea să o deranjeze. În jur, lumea trecea grăbită, fiecare cu treaba lui, dar pentru ea timpul parcă se oprise.

Igor a făcut un pas spre ea.

— Ce-i acolo? a întrebat, încercând să pară calm.

Vocea îi era însă mai ascuțită decât ar fi vrut.

Cristina nu i-a răspuns imediat. A deschis fermoarul genții, a scos plicul și l-a ținut o clipă în mână, ca și cum îi cântărea greutatea.

— Ține, i-a spus simplu.

El a luat plicul cu un gest grăbit. Alina s-a apropiat și ea, curioasă, dar și ușor neliniștită.

Igor a desfăcut plicul și a început să citească. La început, sprâncenele i s-au încruntat. Apoi ochii i s-au mărit. Apoi culoarea feței i s-a schimbat.

— Nu… nu se poate, a murmurat.

Cristina l-a privit liniștită.

— Ba se poate.

În plic era rezultatul unui test ADN prenatal. Oficial. Cu ștampilă. Cu semnături. Cu tot ce trebuia.

Copilul nu era al lui.

Alina a făcut un pas înapoi.

— Cum adică? a întrebat ea, uitându-se ba la unul, ba la altul.

Igor a ridicat privirea spre Cristina, complet bulversat.

— Tu… tu ai spus…

— Am spus ce trebuia să spun ca să văd cine ești cu adevărat, l-a întrerupt ea calm.

Vântul a prins foile din mâna lui, dar el nici măcar nu a reacționat.

— Ai vrut libertate, Igor. Ai vrut să pleci fără responsabilitate. Ai vrut să scapi de mine și de copil cât mai repede.

A făcut un pas mai aproape de el.

— Uite că ai reușit.

Tăcerea dintre ei a devenit grea.

Alina și-a strâns mai bine paltonul pe lângă corp.

— Deci… nu e copilul lui? a întrebat ea, dar de data asta vocea îi tremura.

Cristina s-a întors spre ea.

— Nu e problema ta, Alina. Dar ai grijă… ceea ce începe așa, de obicei se termină și mai urât.

Igor a strâns hârtia în pumn.

— Atunci… de ce… de ce ai făcut asta?

Pentru prima dată, vocea lui nu mai era sigură.

Cristina a inspirat adânc.

— Pentru că voiam să văd dacă măcar în ultimul moment o să alegi să fii om.

S-a uitat direct în ochii lui.

— Dar tu ai ales să fii comod.

Cuvintele au căzut greu.

Nimeni nu a mai spus nimic câteva secunde.

Apoi Cristina și-a îndreptat spatele și a făcut un pas înapoi.

— Stai liniștit, nu-ți cer nimic. Nici bani, nici ajutor. Nici măcar scuze.

Și-a pus mâna pe burtă, instinctiv.

— Copilul ăsta o să aibă o viață bună. Fără minciuni. Fără oameni care fug de responsabilitate.

Igor a rămas nemișcat.

Pentru prima dată, părea mic.

Cu adevărat mic.

Cristina s-a întors și a început să coboare treptele. Mama ei o aștepta jos, cu umbrela deschisă. Când a ajuns lângă ea, femeia i-a pus o mână pe umăr.

— S-a terminat? a întrebat încet.

Cristina a zâmbit.

— Da. De tot.

Au pornit amândouă pe trotuarul ud, fără să se mai uite înapoi.

În spate, Igor rămăsese cu foaia mototolită în mână și cu o viață care, dintr-o dată, nu mai era atât de simplă și sigură.

Iar Cristina, pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea durere.

Simțea liniște.