M-AM CĂSĂTORIT CU PROFESORUL MEU

După ce și-a îngropat fiica de opt ani, Lili, Ashley se întoarce acasă, copleșită de durere și epuizare. Dar ceva neașteptat o așteaptă în grădină, smulgând-o din amorțeală și obligând-o să înfrunte un mister la care nu s-ar fi gândit niciodată.

Nu eram pregătită să-i spun adio, deși credeam că sunt. Mi s-a spus că sfârșitul va fi liniștit, și poate că așa a fost pentru Lili. Dar pentru mine, durerea a fost mai adâncă decât aș fi putut vreodată să-mi imaginez. Fetița mea plecase, și nu știam cum să dau un sens unei lumi fără ea.

Au trecut deja șapte zile de când am înmormântat-o. Zilele dinaintea morții ei au fost un vârtej de paturi de spital, rugăciuni șoptite și dispariția lentă și crudă a râsului ei. Astăzi am condus-o pe ultimul drum, dar totul părea ireal. Mă mișcam prin înmormântare ca o umbră a propriei mele ființe. Familia și prietenii au venit, chipurile lor încețoșate de lacrimi.

— Ashley, îmi pare atât de rău, a spus mătușa Ruxandra, învăluindu-mă în brațele ei. Parfumul ei era prea puternic. Nu voiam îmbrățișarea ei. Voiam doar pe Lili.

— Era o rază de lumină, a spus altcineva. Am dat din cap, dar abia auzeam ce se vorbea.

Tot ce puteam să gândesc era râsul lui Lili. Cum râsul ei mic umplea toată camera. Nu aveam să-l mai aud niciodată. Gândul ăsta mă strivea mai tare decât orice altceva. Voiam să țip, dar nu ieșea niciun sunet.

Pe măsură ce lumea pleca, oferindu-și condoleanțele, eu continuam să privesc spre scaunul gol unde Lili ar fi trebuit să stea. Trupul îmi era greu, de parcă mă afundam în noroi, iar gândurile mi se întorceau mereu la ultimele ei zile.

— Să-mi spui dacă ai nevoie de ceva, a spus o voce când am plecat din cimitir. Am dat din cap, dar n-am răspuns. Ce ar fi putut face cineva?

Drumul spre casă a fost tăcut. Nu am putut porni radioul: muzica părea deplasată. Voiam doar liniște. Genul de liniște în care poți pretinde că lumea s-a oprit odată cu durerea ta.

Când am ajuns în garaj, nici nu știu cum am condus până acolo. Am rămas în mașină un minut, privind spre casă, încercând să adun puterea să intru. Nu voiam să pășesc în acel spațiu gol. Nu fără ea.

Dar ceva m-a oprit înainte să cobor.

Acolo, în grădină, era un cort.

Un cort imens, colorat. Genul de cort pe care îl vezi la circ. Dungi roșii și galbene, cu stegulețe fluturând în vârf. Nu avea niciun sens. Inima mi-a tresărit.

— Ce… e asta? am șoptit pentru mine.

Am clipit, mi-am frecat ochii. Poate aveam halucinații. Durerea face lucruri ciudate cu oamenii, nu-i așa? Eram epuizată, secată emoțional. Dar nu, cortul era tot acolo. Strident, viu, complet nepotrivit. Era ca o pată de culoare într-o lume alb-negru.

Am coborât încet din mașină, simțind că-mi cedează picioarele. Cine ar fi pus un cort în grădina mea? Și tocmai azi? Capul îmi era plin de întrebări. Era o glumă proastă? Sau chiar înnebunisem?

M-am apropiat, cu fiecare pas mai grea. Vântul sufla ușor, făcând steagurile din vârf să fluture. Inima îmi bătea atât de tare încât o auzeam în urechi.

— Nu poate fi real, am murmurat, strângând pumnii.

Dar era real. Pe măsură ce m-apropiam, vedeam detaliile: cusăturile materialului, țărușii de lemn care îl fixau. Mintea mea se zbătea. Nu era niciun bilet, niciun semn care să-mi spună cine l-a pus acolo sau de ce.

Am întins mâna, tremurând, și am atins marginea cortului. Se simțea solid, real. Mi s-a strâns stomacul. Nu voiam să-l deschid, dar trebuia să știu ce era înăuntru.

Cu o respirație adâncă, am apucat de margine și am tras ușor.

Am desfăcut cortul încet, cu respirația tăiată, inima bubuindu-mi. Înăuntru, era ceva înfășurat, chiar în mijloc. Preț de o secundă, mintea mea nu putea să proceseze. Era acoperit cu o pătură, mic și nemișcat. Mi s-a strâns stomacul, iar amintirile au năvălit peste mine.

Lili, în patul de spital. Atât de palidă. Atât de fragilă. Tuburile, aparatele. Îmi aminteam trupul ei mic sub pătură, cum abia se mai mișca în ultimele zile. Genunchii aproape că mi-au cedat sub greutatea tuturor acelor amintiri.

— Nu, am șoptit tremurând. Nu, nu din nou…

Am făcut un pas înainte, tot corpul tremurând. Ce vedeam părea o glumă crudă, ca și cum universul își bătea joc de mine. De ce azi? De ce acum?

Deodată, acel ghemotoc s-a mișcat.

Am încremenit. Inima îmi bătea atât de tare încât credeam că-mi va sparge pieptul. Nu știam ce să fac. Mintea mea se rotea, așteptând ce-i mai rău, pregătindu-mă pentru altă durere.

Dar apoi, o căpșor mic a ieșit de sub pătură. Un cățeluș labrador, cu blana moale și aurie ca lumina soarelui. M-a privit cu ochi mari și curioși, cu o fundiță roz la gât. Respirația mi s-a oprit. Am rămas acolo, copleșită.

— Ce… ce cauți aici? am șoptit, cu vocea frântă.

Cățelușul s-a dezfășurat din pătură și a început să vină spre mine, dând din codiță. Era atât de plin de viață, atât de inocent, un contrast atât de puternic cu durerea care mă copleșise. M-am aplecat încet, întinzând mâna spre blana lui moale, încă neîncrezătoare. Degetele îmi tremurau când i-am atins trupul cald și viu.

Lacrimile mi s-au strâns în ochi. — De ce e aici un cățeluș? Cine a făcut asta? vocea îmi tremura, confuzia amestecându-se cu durerea profundă care mă însoțise toată ziua.

În timp ce mângâiam cățelușul, am observat altceva: un plic ascuns sub pătură. Inima mi-a tresărit. Cu mâinile tremurând, l-am luat și l-am privit o clipă. Scrisul de pe el îmi era cunoscut. Respirația mi s-a oprit când l-am recunoscut. Scrisul lui Lili. Dezordonat, dar era al ei.

Lacrimile mi-au încețoșat vederea în timp ce deschideam plicul cu grijă. Înăuntru era un bilet, scurt și simplu. Mâinile îmi tremurau când am citit cuvintele:

„Dragă mami,

Știu că ești tristă pentru că a trebuit să merg în cer. Dar am vrut să-ți las ceva care să te facă să zâmbești din nou. I-am cerut lui tati să-ți ia un cățeluș, ca să ai pe cine să îmbrățișezi când ți-e dor de mine. O cheamă Daisy și îi place tare mult să se joace! Te rog ai grijă de ea pentru mine. Eu voi fi mereu cu tine, te voi privi de sus. Te iubesc mult.

Cu dragoste, Lili.”

Am căzut în genunchi, strângând biletul la piept. Lacrimile au venit în valuri și nu le-am putut opri. Am plâns mai tare decât la înmormântare. Mai tare decât în clipa în care am aflat că aveam s-o pierd.

— Lili… am șoptit printre sughițuri.

Chiar și în ultimele ei zile, fetița mea dulce s-a gândit la mine. Știa. Știa cât de mult avea să-mi fie dor de ea, cât de tare avea să doară. Și a găsit o cale prin care să mă asigure că nu voi fi singură. Un cățeluș. O nouă viață de care să am grijă, pe care s-o iubesc.

Am luat-o în brațe pe Daisy, căldura trupului ei mic mă ancora în prezent. Simțeam prezența lui Lili. Cortul, cățelușul, totul făcea parte din ultimul ei dar pentru mine. O formă de a-mi aminti că, deși a plecat, iubirea ei va rămâne mereu cu mine.

În zilele următoare, Daisy a devenit umbra mea. Mă urma peste tot, lăbuțele ei mici tropăind în spatele meu. La început nu știam ce să fac. Cum să am grijă de ea când inima mea era sfâșiată?

Dar Daisy nu mi-a lăsat loc de îndoială. Se ghemuia lângă mine când mă ascundeam pe canapea, lingându-mi mâna până izbucneam într-un zâmbet printre lacrimi. Sărea prin casă cu fundița ei roz, plină de energie și bucurie, amintindu-mi de lumina pe care Lili o aducea.

În fiecare dimineață stăteam cu cafeaua în mână, cu Daisy la picioare, și mă gândeam la Lili. Mi-o imaginam privind spre mine, cu zâmbetul ei luminând cerul. Și de fiecare dată când Daisy se cuibărea în poala mea, simțeam că o parte din iubirea lui Lili mă învăluie.

Daisy nu era un înlocuitor. Nimic nu o putea înlocui pe Lili. Dar era o parte din ea. O amintire vie, care respira, a iubirii necondiționate pe care o vom împărtăși mereu.

Iar când Daisy s-a așezat în brațele mele, cu ochii strălucitori și coada dând din nou, am știut că dragostea lui Lili avea să mă călăuzească mereu, chiar și în cele mai întunecate umbre.